Nousismul
Actul de cunoaștere despre sine și despre lume se extinde, odată cu intersectarea ideologică a omului cu spiritualitatea, către actul de a cunoaște despre Dumnezeu. În acest cadru, Dumnezeu reprezintă o entitate infinită, omniscientă, omnipotentă și omniprezentă. Acesta nu dispune de nicio altă calitate definitorie înafara celor enumerate anterior – alipirea unor însușiri de natură moralizatoare este, prin urmare, imposibilă, iar, mai mult decât atât, are rolul de a se interpune cu procesul de cunoaștere veridică referitoare la divin. Datorită faptului că divinul este infinit, conform manierei de raportare ideologică menționată anterior, acesta trebuie să conțină intrinsec, în mod necesar, atât determinările desfășurărilor existențiale pe care umanitatea le consideră distructive sau abjecte, cât și pe cele pe care umanitatea tinde să le atribuie unui concept al binelui suprem, deseori considerat un factor definitoriu entităților divine[4], și, desigur, absolut orice alt fapt sau lucru intermediar (și nu numai). Orice încercare de cuprindere noțională a unei entități a cărei extindere este cu mult amplificată față de ceea ce ar putea concepe o perspectivă limitată, specific umană (prin manifestarea sa redusă de către factorul material), necesită, în primul rând, o debarasare ideologică față de înclinațiile subiective ale propriei existențe, iar, în al doilea rând, o amploare semnificativă a proceselor raționale.Debarasarea ideologică față de înclinațiile subiective ale individului reprezintă o caracteristică indispensabilă procesului rațional referitor la spiritualitate și divin; o înclinație afectivă, subiectivă, fundamentată într-o deprindere proprie de valori care este exercitată în absența unor conștientizări de cauză verosimile, nu va permite întrevederea unui proces rațional echidistant. Datorită extinderii ideologice care necesită o abordare integrală nu doar a existenței proprii, ci și a tuturor manierelor existențiale pe care putem să le cunoaștem, individul trebuie să dispună de capacitatea de a privi informațiile mai întâi pe cât se poate de neutru, pentru a putea, ulterior, stabili ce anume este veridic, ce anume este veorsimil pentru sine însuși, și, abia atunci, ce anume dorește a introduce în maniera sa de experiență moral calitativă a existenței. Altfel, riscul de a accede către o perspectivă fantezistă, obscură, influențată de către informații mai puțin plauzibile referitoare la divin și, desigur, la existență, rămâne iminent.
[1] În sensul de independent față de planul exclusiv material.
[2] Asemeni lumii ideilor din teoria lui Platon referitoare la cunoaștere și existență; distincția însă rezidă în faptul că spiritualul cuprinde atât ideile determinante, principiile către care forma aderă, cât și concretizarea lor materială sau abstractă ulterioară, fie sub forma unor alte idei, fie sub forma unor fapte sau lucruri sesizabile.
[3] Plecând de la premisa că în spațiul spiritual, particularul (ceea ce este propriu și individual unei entități/desfășurări) și generalul (ceea ce este exterior individualității unei entități/desfășurări) tind să nu dispună de o delimitare deosebit de evidentă (explicații suplimentare în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, capitolul 2), individul dispune, cu toate acestea, de o particularizare a variatelor principii cu care interacționează sub o formă sau alta – ceea ce este general sau extras din mediul non-individual trebuie internalizat în derularea existențială proprie, ca percepții sau gânduri conștiente, pentru ca respectivul lucru să se sesizeze în desfășurarea individuală materială.
[4] Mai ales în religia creștină, Dumnezeu este conceput drept mai întâi bun și just, în aceeași măsură în care este atotputernic. (Psalmii 100:5 – „Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui, din neam în neam.”) Argumentabil, majoritatea atitudinilor religioase teiste vor dispune de o formă existențială absolută, divină, ce manifestă un concept cel puțin dezirabil moral; iar, în ceea ce privește manifestările indezirabile din punct de vedere moral, acestea ar fi rezervate unei forme existențiale divine de regulă antagonistă celei „pozitive” (moral).
[5] Datorită faptului că omul poate concepe despre lume exclusiv într-o manieră edificată pe concepția despre sine, despre faptul de a fi în mod individual și personal, atenția noastră se va direcționa inevitabil pe zona particulară, individuală a existenței.
[6] Argumentabil, obiectivitatea în sensul pur și veridic al termenului nu este posibilă în totalitate. (Mai multe informații în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, 2.11).
[7] Întâlnim o parte din această ideologie drept fundament noțional al hedonismului filosofic : echivalarea plăcerii cu scopul intrinsec existenței, sau, în variate interpretări, evitarea disconfortului cu orice preț. Ceea ce este comod trebuie să prezinte, majoritar, o stare cel puțin plăcută pentru a fi considerat dezirabil, sub o formă sau alta. Ceea ce este eficient trebuie să conducă către rezultatul dorit (prin urmare, care aduce cu sine o cantitate de plăcere) într-un mod cât mai direct, în maniera cea mai puțin costisitoare de resurse proprii individului. Ambele caracteristici sunt fundamentate, prin urmare, pe sesizarea plăcerii, atât direct (în cazul comodității), cât și indirect (în cazul eficienței).
[8] Sensul termenului este apropiat, mai degrabă, de către ceea ce este de dorit pentru ansamblul existențial pe care îl prezintă omul drept ființă atât fizică, cât și metafizică spirituală; astfel, actul de a dori se potrivește unei conotații providențiale referitoare la ceea ce este potrivit individualității în totalitate, și nu este în mod necesar un echivalent pentru ceea ce aduce cea mai mare cantitate de plăcere. (Mai multe despre rolul plăcerii în stabilirea unor concepte dezirabile spiritual în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală)
[9] Întemeiat pe cantitatea de plăcere versus cantitatea de suferință.
Nousismul
Paula Francesca Drăgan