Nousismul
Spiritualitatea, în interpretarea propusă de către nousism, reprezintă tot ceea ce există, tot ceea ce nu există la un moment dat și tot ceea ce nu va exista în nicio instanță, tot ceea ce poate exista sau a existat, atât la nivel abstract, dar și la nivel concret—fizic. În extensiunea de desfășurare a termenului, ceea ce primează obligatoriu este factorul metafizic, abstract – ideile, principiile și determinantele expresiilor materiale își au originea exclusiv în această arie conceptuală independentă planului fizic[2] : astfel, un lucru poate exista într-o natură exclusiv abstractă și să facă, prin urmare și în mod cert, parte din spiritual (în cadrul căruia este inclus tot ceea ce ține de manifestări existențiale abstracte), însă el nu poate exista exclusiv într-o manieră fizică, sesizabilă, fără a dispune de un principiu coordonator sau o determinantă metafizică spirituală, în mod obligatoriu și abstractă. Prin cele menționate, un oarecare obiect este supus simțurilor în materie pentru că există un principiu către care acesta aderă în sesizarea sa existențială, iar acest principiu este inclus în derularea metafizică spirituală a existenței. Astfel, pentru ca un individ să poată înțelege și gândi cât mai integral referitor la existența și desfășurarea faptică a unui lucru sau principiu, acesta necesită o incursiune ideologică asupra manierei sale noțional abstracte, spirituale.
În cadrul nousismului, omul, ca entitate individuală și existentă prin gesturi atât fizice cât și raționale, poate fi gândit din punct de vedere principial drept o rezultantă a mai multor derulări spirituale, esența sa existențială regăsindu-se în metafizicul spiritual și nu în lumea materială. Tot ceea ce individul manifestă în viața sa cotidiană devine, prin urmare, o consecință directă a unor desfășurări (de regulă) particularizate[3], de care acesta dispune la nivel metafizic spiritual. Pentru ca acesta să se cunoască pe sine cât mai autentic posibil, omul necesită o cunoaștere integrală a spiritualului. O astfel de cunoaștere este, în consecință, cea mai indispensabilă deprindere pentru orice individ – fără cunoașterea spirituală, individul nu poate deține cunoaștere de sine, iar fără a se cunoaște pe sine, individul nu poate avea o calitate a vieții semnificativă. Afirmăm acest lucru din următorul considerent : pentru a putea experimenta viața integral, individul necesită a-și contextualiza atât experiențele, cât și trăirile și ideile proprii. O existență lipsită de conștiență de cauză este absolut indezirabilă; ignoranța cauzează probleme în exprimarea existențială a individului datorită multitudinii de determinante necunoscute care acționează concomitent asupra sa (cauzate de către concepte preluate din mediul exterior sinelui, sau de către orice alți factori originar non-particulari, integrați în mod inconștient în sistemul de raportare la existență al individului) și care, în absența conștientizării de cauză, direcționează individul către variate situații ce produc confuzie, iritabilitate, angoase și/sau orice altă stare emoțională problematică. În opinia noastră, confuzia, obscuritatea noțională, lipsa generală de sens existențial sunt, de cele mai multe ori, simptome ale unei absențe de procese raționale referitoare la existență, care determină incapacitatea individului de a înțelege despre sine și despre lume, și care conduce atât direct, cât și indirect, către orice manifestare sentimentală nefavorabilă.
[1] În sensul de independent față de planul exclusiv material.
[2] Asemeni lumii ideilor din teoria lui Platon referitoare la cunoaștere și existență; distincția însă rezidă în faptul că spiritualul cuprinde atât ideile determinante, principiile către care forma aderă, cât și concretizarea lor materială sau abstractă ulterioară, fie sub forma unor alte idei, fie sub forma unor fapte sau lucruri sesizabile.
[3] Plecând de la premisa că în spațiul spiritual, particularul (ceea ce este propriu și individual unei entități/desfășurări) și generalul (ceea ce este exterior individualității unei entități/desfășurări) tind să nu dispună de o delimitare deosebit de evidentă (explicații suplimentare în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, capitolul 2), individul dispune, cu toate acestea, de o particularizare a variatelor principii cu care interacționează sub o formă sau alta – ceea ce este general sau extras din mediul non-individual trebuie internalizat în derularea existențială proprie, ca percepții sau gânduri conștiente, pentru ca respectivul lucru să se sesizeze în desfășurarea individuală materială.
[4] Mai ales în religia creștină, Dumnezeu este conceput drept mai întâi bun și just, în aceeași măsură în care este atotputernic. (Psalmii 100:5 – „Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui, din neam în neam.”) Argumentabil, majoritatea atitudinilor religioase teiste vor dispune de o formă existențială absolută, divină, ce manifestă un concept cel puțin dezirabil moral; iar, în ceea ce privește manifestările indezirabile din punct de vedere moral, acestea ar fi rezervate unei forme existențiale divine de regulă antagonistă celei „pozitive” (moral).
[5] Datorită faptului că omul poate concepe despre lume exclusiv într-o manieră edificată pe concepția despre sine, despre faptul de a fi în mod individual și personal, atenția noastră se va direcționa inevitabil pe zona particulară, individuală a existenței.
[6] Argumentabil, obiectivitatea în sensul pur și veridic al termenului nu este posibilă în totalitate. (Mai multe informații în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, 2.11).
[7] Întâlnim o parte din această ideologie drept fundament noțional al hedonismului filosofic : echivalarea plăcerii cu scopul intrinsec existenței, sau, în variate interpretări, evitarea disconfortului cu orice preț. Ceea ce este comod trebuie să prezinte, majoritar, o stare cel puțin plăcută pentru a fi considerat dezirabil, sub o formă sau alta. Ceea ce este eficient trebuie să conducă către rezultatul dorit (prin urmare, care aduce cu sine o cantitate de plăcere) într-un mod cât mai direct, în maniera cea mai puțin costisitoare de resurse proprii individului. Ambele caracteristici sunt fundamentate, prin urmare, pe sesizarea plăcerii, atât direct (în cazul comodității), cât și indirect (în cazul eficienței).
[8] Sensul termenului este apropiat, mai degrabă, de către ceea ce este de dorit pentru ansamblul existențial pe care îl prezintă omul drept ființă atât fizică, cât și metafizică spirituală; astfel, actul de a dori se potrivește unei conotații providențiale referitoare la ceea ce este potrivit individualității în totalitate, și nu este în mod necesar un echivalent pentru ceea ce aduce cea mai mare cantitate de plăcere. (Mai multe despre rolul plăcerii în stabilirea unor concepte dezirabile spiritual în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală)
[9] Întemeiat pe cantitatea de plăcere versus cantitatea de suferință.
Nousismul
Paula Francesca Drăgan