NOUSISMUL

Plecând de la termenul grecesc „νοῦς”/„νόος” (minte, intelect, capacitate cognitivă de înțelegere), nousismul prezintă un curent ideologic care își bazează fundamentele pe înțelegerea cât se poate de integrală a conceptelor metafizice și spirituale, prin intermediul rațiunii, și, mai concret, prin gândirea logică, de tip cauză—efect. Necesitatea formării unei astfel de abordări ideologice a plecat de la intersectarea noțională a individului cu tot ceea ce este inclus într-o derulare existențială metafizică[1], lucru care aduce cu sine o impunere de a trata spiritualul, spiritualitatea, cu un interes deosebit : indiferent de înclinațiile ideologice particulare ale unui individ, indiferent de accederea în care acesta/aceasta dorește a-și direcționa existența și atenția, ceea ce presupune metafizicul (în sensul contextual referitor la orice fapt, principiu determinant sau lucru care se desfășoară într-o lume abstractă, parțial debarasată celei fizice), prezintă o zonă de desfășurare a vieții care impune o gândire intenționată, pentru ca individul să o poată parcurge într-o manieră eficientă.

Introducerea rațiunii și a gestului de a gândi în mod conștient, adică cât se poate de deliberat și contextual, în maniera de raportare a individului la tot ceea ce presupune spiritualul, este rezultatul unor combateri ideologice ce s-au extins pe toată desfășurarea istorică a umanității. Din punct de vedere istoric, umanitatea a tins către o înțelegere a problemelor de natură metafizică – în mod special, a fundamentelor existențiale ale faptului de a fi – bazată pe variate atitudini religioase : de la explicații cosmogonice de natură teistă, la atribuirea principiilor coordonatoare ale desfășurărilor umane către diverse teorii religioase. Ulterior, umanitatea a renunțat la explicațiile mistificate oferite de către firele narative de natură religioasă în favoarea unei extreme ideologice aflată în directă opoziție : naturalismul (metafizic). Deși o astfel de schimbare ideologică a permis avansarea științifică și a ajutat la o separare necesară a cunoașterii generale de cunoașterea religioasă, din cauza amprentelor lăsate de către religie asupra demersurilor care au abordat aspectele mai abstracte ale existenței, spiritualitatea a rămas, pentru mulți, un principiu oarecum fantezist. Pe de o parte, religia a acaparat zona de interes de care acest termen ar fi putut dispune; pe de altă parte, termenul a devenit un echivalent al ocultismului, al teurgiei și al oricărei alte înclinații către artele obscure, impropriu denumite  magice – niciuna dintre aceste interpretări nu considerăm că servește potențialității informaționale de care acest domeniu ar putea dispune, odată ce este aplicată rațiunea în înțelegerea și contextualizarea sa cât se poate de integrală.

Spiritualitatea, în interpretarea propusă de către nousism, reprezintă tot ceea ce există, tot ceea ce nu există la un moment dat și tot ceea ce nu va exista în nicio instanță, tot ceea ce poate exista sau a existat, atât la nivel abstract, dar și la nivel concret—fizic. În extensiunea de desfășurare a termenului, ceea ce primează obligatoriu este factorul metafizic, abstract – ideile, principiile și determinantele expresiilor materiale își au originea exclusiv în această arie conceptuală independentă planului fizic[2] : astfel, un lucru poate exista într-o natură exclusiv abstractă și să facă, prin urmare și în mod cert, parte din spiritual (în cadrul căruia este inclus tot ceea ce ține de manifestări existențiale abstracte), însă el nu poate exista exclusiv într-o manieră fizică, sesizabilă, fără a dispune de un principiu coordonator sau o determinantă metafizică spirituală, în mod obligatoriu și abstractă. Prin cele menționate, un oarecare obiect este supus simțurilor în materie pentru că există un principiu către care acesta aderă în sesizarea sa existențială, iar acest principiu este inclus în derularea metafizică spirituală a existenței. Astfel, pentru ca un individ să poată înțelege și gândi cât mai integral referitor la existența și desfășurarea faptică a unui lucru sau principiu, acesta necesită o incursiune ideologică asupra manierei sale noțional abstracte, spirituale.

În cadrul nousismului, omul, ca entitate individuală și existentă prin gesturi atât fizice cât și raționale, poate fi gândit din punct de vedere principial drept o rezultantă a mai multor derulări spirituale, esența sa existențială regăsindu-se în metafizicul spiritual și nu în lumea materială. Tot ceea ce individul manifestă în viața sa cotidiană devine, prin urmare, o consecință directă a unor desfășurări (de regulă) particularizate[3], de care acesta dispune la nivel metafizic spiritual. Pentru ca acesta să se cunoască pe sine cât mai autentic posibil, omul necesită o cunoaștere integrală a spiritualului. O astfel de cunoaștere este, în consecință, cea mai indispensabilă deprindere pentru orice individ – fără cunoașterea spirituală, individul nu poate deține cunoaștere de sine, iar fără a se cunoaște pe sine, individul nu poate avea o calitate a vieții semnificativă. Afirmăm acest lucru din următorul considerent : pentru a putea experimenta viața integral, individul necesită a-și contextualiza atât experiențele, cât și trăirile și ideile proprii. O existență lipsită de conștiență de cauză este absolut indezirabilă;  ignoranța cauzează probleme în exprimarea existențială a individului datorită multitudinii de determinante necunoscute care acționează concomitent asupra sa (cauzate de către concepte preluate din mediul exterior sinelui, sau de către orice alți factori originar non-particulari, integrați în mod inconștient în sistemul de raportare la existență al individului) și care, în absența conștientizării de cauză, direcționează individul către variate situații ce produc confuzie, iritabilitate, angoase și/sau orice altă stare emoțională problematică. În opinia noastră, confuzia, obscuritatea noțională, lipsa generală de sens existențial sunt, de cele mai multe ori, simptome ale unei absențe de procese raționale referitoare la existență, care determină incapacitatea individului de a înțelege despre sine și despre lume, și care conduce atât direct, cât și indirect, către orice manifestare sentimentală nefavorabilă.

Actul de cunoaștere despre sine și despre lume se extinde, odată cu intersectarea ideologică a omului cu spiritualitatea, către actul de a cunoaște despre Dumnezeu. În acest cadru, Dumnezeu reprezintă o entitate infinită, omniscientă, omnipotentă și omniprezentă. Acesta nu dispune de nicio altă calitate definitorie înafara celor enumerate anterior – alipirea unor însușiri de natură moralizatoare este, prin urmare, imposibilă, iar, mai mult decât atât, are rolul de a se interpune cu procesul de cunoaștere veridică referitoare la divin. Datorită faptului că divinul este infinit, conform manierei de raportare ideologică menționată anterior, acesta trebuie să conțină intrinsec, în mod necesar, atât determinările desfășurărilor existențiale pe care umanitatea le consideră distructive sau abjecte, cât și pe cele pe care umanitatea tinde să le atribuie unui concept al binelui suprem, deseori considerat un factor definitoriu entităților divine[4], și, desigur, absolut orice alt fapt sau lucru intermediar (și nu numai). Orice încercare de cuprindere noțională a unei entități a cărei extindere este cu mult amplificată față de ceea ce ar putea concepe o perspectivă limitată, specific umană (prin manifestarea sa redusă de către factorul material), necesită, în primul rând, o debarasare ideologică față de înclinațiile subiective ale propriei existențe, iar, în al doilea rând, o amploare semnificativă a proceselor raționale.Debarasarea ideologică față de înclinațiile subiective ale individului reprezintă o caracteristică indispensabilă procesului rațional referitor la spiritualitate și divin; o înclinație afectivă, subiectivă, fundamentată într-o deprindere proprie de valori care este exercitată în absența unor conștientizări de cauză verosimile, nu va permite întrevederea unui proces rațional echidistant. Datorită extinderii ideologice care necesită o abordare integrală nu doar a existenței proprii, ci și a tuturor manierelor existențiale pe care putem să le cunoaștem, individul trebuie să dispună de capacitatea de a privi informațiile mai întâi pe cât se poate de neutru, pentru a putea, ulterior, stabili ce anume este veridic, ce anume este veorsimil pentru sine însuși, și, abia atunci, ce anume dorește a introduce în maniera sa de experiență moral calitativă a existenței. Altfel, riscul de a accede către o perspectivă fantezistă, obscură, influențată de către informații mai puțin plauzibile referitoare la divin și, desigur, la existență, rămâne iminent.

Cognoscibilitatea lui Dumnezeu rezidă în infinitudinea sa de expresii existențiale, pe care umanitatea le identifică în mod primordial în expresiile individuale[5]; astfel, individul care cunoaște despre această formă infinită și coordonatoare de expresie existențială întrevede un proces în primul rând metafizic, ulterior ontologic și, într-un final, calitativ, etic. Concluziile fiecărui proces enumerat anterior au calitatea de a fi absolut unice fiecărei forme existențiale, deci fiecărui individ; datorită atributului infinit al lui Dumnezeu, nu se poate stabili un principiu normativ de derulare existențială, iar acest lucru ar fi dezirabil doar pentru a servi gesturilor de cunoaștere aprofundate, și nu pentru a stabili esența existenței la un nivel universal valabil. Astfel, nousismul mizează pe o flexibilitate ideologică pentru a putea cuprinde în mod integral informații referitoare la existență și la spiritualitate; adevărul general – în cazul în care ar exista unul într-un cadru infinit de posibilități – ar putea fi conceput exclusiv prin tinderea individului către o oarecare obiectivitate în abordarea sa ideologică, lucru care necesită, desigur, cunoaștere despre sine și despre lume. Această obiectivitate (în sensul larg al termenului[6]) contravine naturii subiective a percepției umane, care reprezintă maniera primordială a individului de raportare la existență; prin urmare, ea nu poate fi deprinsă decât prin gesturi repetate de conștientizare de cauză, aplicate frecvent prin intermediul rațiunii.

În ceea ce privește dispoziția primordială a modalității de raportare ideologică la existență specifică omului, individul care nu dispune de o înclinație intenționată, conștientă, asupra aspectelor metafizice spirituale ale existenței, va prezenta o dificultate în contextualizarea veridică propriei sale existențe. Această dificultate apare datorită umătorului considerent : individul, într-o stare nealterată ideologic de către orice reprezentare referitoare la spiritual, nu va căuta în propria sa desfășurare existențială decât ceea ce îi este comod și eficient.[7] În mare parte, datorăm o astfel de atitudine ideologică dispozițiilor biologice – observăm în natură faptul că orice formă de viață va căuta a-și rezerva pe cât posibil resursele și a se desfășura cât mai eficient posibil pentru a-și asigura supraviețuirea. În măsura în care individul este concentrat exclusiv pe maniera fizică de desfășurare a propriei sale existențe, direcționându-și filosofia proprie către însușirea unor caracteristici fundamentate exclusiv pe supraviețuire și pe dorința de acumulare de resurse materiale, acest tip de gândire îi este absolut suficientă; odată ce problema esenței existențiale depășește doar ceea ce este senzorial și/sau fundamentat pe extinderea fizicului, apare și necesitatea de concepere a ceea ce este dezirabil[8] individului ca structură spirituală (nu doar materială), într-un mod distinct de ceea ce aduce doar senzația de plăcere, comfortul fizic și satisfacția poftelor specifice senzorialului. Eficiența, comoditatea, vor semnala decât ceea ce este esențial dezvoltării materiale, din cauza modului în care sunt interpretate de către raportarea senzorială, umană, a individului; cu toate acestea, derulările de natură spirituală depășesc semnificativ un sistem de raportare afectiv binar[9] de acest fel. Extinderea perspectivei proprii trebuie exercitată în absența oricărui lucru ce induce limite din cauza unei reprezentări eronate a ceea ce este dezirabil, echivalând (într-un mod nefavorabil cunoașterii spirituale) termenul din urmă cu ceea ce aduce cea mai mare cantitate de plăcere, și cea mai mică cantitate de suferință. Astfel, interacțiunea cu planul spiritual prin intermediul gândirii conștiente, cât se poate de obiectivă, fundamentează cumulul informațional necesar cunoașterii referitoare la existență, iar individul își formează implicit un punct de referință referitor la ceea ce este indispensabil pentru sine însuși, independent de ceea ce primează drept înclinația instinctuală către comoditate, eficiență, și, desigur, plăcere.

Conștientizarea, tinderea către imparțialitate, gândirea logică – toate aceste principii indispensabile filosofiei nousiste necesită repetiție, aplicabilitate cotidiană și o dorință deosebită a individului de a accede către cunoaștere, și, desigur, către desăvârșirea proprie. Individul care adoptă o atitudine filosofică specifică curentului nousist este interesat de a cunoaște și a se desăvârși, având în vedere o înțelegere a sinelui și a Universului cât se poate de integrală, care îi permite, prin urmare, a-și identifica telos-ul particular, spiritual.

[1] În sensul de independent față de planul exclusiv material.

[2] Asemeni lumii ideilor din teoria lui Platon referitoare la cunoaștere și existență; distincția însă rezidă în faptul că spiritualul cuprinde atât ideile determinante, principiile către care forma aderă, cât și concretizarea lor materială sau abstractă ulterioară, fie sub forma unor alte idei, fie sub forma unor fapte sau lucruri sesizabile.

[3] Plecând de la premisa că în spațiul spiritual, particularul (ceea ce este propriu și individual unei entități/desfășurări) și generalul (ceea ce este exterior individualității unei entități/desfășurări) tind să nu dispună de o delimitare deosebit de evidentă (explicații suplimentare în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, capitolul 2), individul dispune, cu toate acestea, de o particularizare a variatelor principii cu care interacționează sub o formă sau alta – ceea ce este general sau extras din mediul non-individual trebuie internalizat în derularea existențială proprie,  ca percepții sau gânduri conștiente, pentru ca respectivul lucru să se sesizeze în desfășurarea individuală materială.

[4] Mai ales în religia creștină, Dumnezeu este conceput drept mai întâi bun și just,  în aceeași măsură în care este atotputernic. (Psalmii 100:5 – „Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui, din neam în neam.”) Argumentabil, majoritatea atitudinilor religioase teiste vor dispune de o formă existențială absolută, divină, ce manifestă un concept cel puțin dezirabil moral; iar, în ceea ce privește manifestările indezirabile din punct de vedere moral, acestea ar fi rezervate unei forme existențiale divine de regulă antagonistă celei „pozitive” (moral).

[5] Datorită faptului că omul poate concepe despre lume exclusiv într-o manieră edificată pe concepția despre sine, despre faptul de a fi în mod individual și personal, atenția noastră se va direcționa inevitabil pe zona particulară, individuală a existenței.

[6] Argumentabil, obiectivitatea în sensul pur și veridic al termenului nu este posibilă în totalitate. (Mai multe informații în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, 2.11).

[7] Întâlnim o parte din această ideologie drept fundament noțional al hedonismului filosofic : echivalarea plăcerii cu scopul intrinsec existenței, sau, în variate interpretări, evitarea disconfortului cu orice preț. Ceea ce este comod trebuie să prezinte, majoritar, o stare cel puțin plăcută pentru a fi considerat dezirabil, sub o formă sau alta. Ceea ce este eficient trebuie să conducă către rezultatul dorit (prin urmare, care aduce cu sine o cantitate de plăcere) într-un mod cât mai direct, în maniera cea mai puțin costisitoare de resurse proprii individului. Ambele caracteristici sunt fundamentate, prin urmare, pe sesizarea plăcerii, atât direct (în cazul comodității), cât și indirect (în cazul eficienței).

[8] Sensul termenului este apropiat, mai degrabă, de către ceea ce este de dorit pentru ansamblul existențial pe care îl prezintă omul drept ființă atât fizică, cât și metafizică spirituală; astfel, actul de a dori se potrivește unei conotații providențiale referitoare la ceea ce este potrivit individualității în totalitate, și nu este în mod necesar un echivalent pentru ceea ce aduce cea mai mare cantitate de plăcere.  (Mai multe despre rolul plăcerii în stabilirea unor concepte dezirabile spiritual în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală)

[9] Întemeiat pe cantitatea de plăcere versus cantitatea de suferință.