Odată ce identificăm caracterul individual în majoritatea derulărilor existențiale, prin urmare în cadrul spiritualului, orice bază ideologică metafizică va trebui să țină cont de multitudinea de expresii existențiale posibile, și de felul în care interpretarea acestora poate ramifica ceea ce considerăm a însemna realitate sau adevăr absolut. Individualitatea implică unicitate; această unicitate contribuie la ansamblul existențial spiritual. Existența unei realități absolute, universal valabilă, nu poate fi absolut veridică; aceasta ar presupune deținerea unui adevăr absolut, universal valabil și obligatoriu indivizibil în expresie pentru a-și menține veridicitatea unitară. Însă am stabilit anterior faptul că nu există niciun concept care este în totalitatea sa de expresie absolut identic cu un altul, iar datorită infinitudinii existențiale (și non-existențiale), orice normă ideologică stabilită trebuie să aibă în mod obligatoriu o opoziție conceptuală și faptică în desfășurare; aceste considerații neagă, prin urmare, posibilitatea existenței unui adevăr absolut în maxima sensului termenului. Firește că, printr-o analiză cât se poate de unitară, putem deduce diverse adevăruri secundare[5] specifice unor desfășurări; aceste adevăruri secundare, însă, nu trebuie să fie preluate drept unica posibilitate existentă de expresie a respectivelor derulări/obiecte, întrucât acest lucru ar nega caracterul infinit al divinității, care include spațiul spiritual și care reprezintă tot ceea ce există, poate exista și nu există. În ceea ce privește atitudinea individului și influențele calitative pe care această concluzie le impune existenței sale, este necesar ca omul să înțeleagă faptul că, în absolut orice instanță, mereu există o marjă minimă de eroare atunci când acesta ajunge la anumite concluzii. Acest lucru permite o înțelegere aprofundată a existenței și a contextelor de desfășurare ale sale, și previne orice rigiditate ideologică ce poate și va  interveni cu procesul de cunoaștere spirituală în lipsa gestiunii sale deliberate. Un individ care accede către dezvoltarea maximă a cunoașterii sale va beneficia întotdeauna de flexibilitate noțională, în măsura în care întrevede demersuri specifice de conștientizare de cauză.

Individualitatea înțeleasă ca o formă fundamentală ontologică va permite introducerii conceptului de pluralism spiritual. Pluralismul spiritual înseamnă conștientizarea faptului că totalitatea realităților secundare, spirituale, pot fi veridice în desfășurările lor particulare (cât și în cazurile în care se extind în spațiul non-particular prin orice formă de expunere veridică), atât timp cât sunt determinate de un proces rațional și logic, și țin cont pe cât posibil de infinitudinea expresiilor existențiale[6]. Principala manieră prin care individul poate determina caracterul veridic al realității către care aderă este, prin urmare, prin intermediul rațiunii, al gândirii logice raportate la propria desfășurare existențială și experiențială, și nu prin intermediul exclusiv al senzațiilor – cele din urmă pot exprima anumite adevăruri secundare ce contravin realității generale către care individul accede, din cauza posibilității unei interpretări ideologice eronate. Datorită faptului că, în cadrul filosofiei expuse, adevărul nu este unul unic și absolut, multitudinea de experiențe și forme existențiale necesită o abordare conștientă a individului pentru a se putea desfășura conform adevărului secundar propriu ansamblului său spiritual, astfel încât individul să poată dispune de o calitate existențială atât faptică, cât și conceptuală. Edificarea procesului conștient de raportare ideologică la metafizică, la existență, la tot ceea ce presupune spiritualul, devine indispensabilă pentru extinderea cunoașterii proprii, iar înțelegerea diversității de expresie existențială permite o cunoaștere cât se poate de integrală și veritabilă asupra Universului.