Fiind stabilit faptul că maniera de expresie metafizic spirituală a omului este caracterizată de către atributul său individual, este evident faptul că importanța acesteia primează atunci când abordăm noțional fundamentele ideologice proprii. În concepțiile pe care le deținem față de lumea spirituală, desfășurarea acesteia propriu-zisă este, la rândul său, concepută prin identificarea individualității în cadrul majorității ideilor referitoare la forme de conștiință de sine stătătoare (anume entități).  Pentru a pricepe despre entități, despre extensiunea omului ca ansamblu existențial și despre orice formă de existență care se sesizează pe sine prin conștiință, spațiul spiritual trebuie înțeles drept un ansamblu de individualități care aderă la un singur concept colectiv primordial[3], anume divinul. Însă, argumentabil, chiar și atributul colectiv al divinității este stabilit ulterior unei coagulări conceptuale ce tinde către individualitate : Dumnezeu este infinit, prin urmare dispune de tot ce poate sau nu poate fi conceput principial, în extensiunea sa; cu toate acestea, pentru a putea cuprinde măcar parțial o astfel de desfășurare divină, necesităm a concepe despre aceasta sub o formă individualizată (apărând, astfel, ceea ce este unanim acceptat ca aparținând esențial și definitoriu termenului „Dumnezeu”). De vreme ce putem gândi despre acesta astfel, acesta obligatoriu trebuie să includă o formă proprie, individuală sieși, în totalitatea sa infinită. Corelând cele menționate anterior la derularea propriu-zisă a spiritualului, care este obligatoriu inclus în divinitate și care o include concomitent, putem înțelege faptul că individualitatea rezidă ca și noțiune în majoritatea conceptelor regăsite în spațiul spiritual.

Cum se poate înțelege, atunci, colectivul, generalul, universalul? Dacă principala derulare existențială este bazată pe calitatea individuală a unui lucru, fapt sau formă de viață, cum putem înțelege ceea ce nu este particular, ceea ce dispune, sub mai multe forme de expresie separate, de un concept comun? Într-adevăr, putem identifica principii repetitive sub mai multe forme de expresie, iar acest lucru atestă manifestarea unei generalități ideologice. Un astfel de lucru, însă, este numai adecvat oarecum parțial; în ceea ce privește un principiu general, acesta este aplicabil propriu-zis doar esențial (dar nu în totalitatea formelor de existență) și atributiv, însă nu se suprapune cu variatele modalități de expresie pe care obiectele/faptele ce îl reprezintă le dețin. Astfel, chiar și un concept care poate fi aplicat într-un mod larg, universal (precum, spre exemplu, culorile, calitățile, numerele ș.a.m.d.), nu este același pe toată extensia aplicabilității sale în ceea ce privește derulările materiale, ci denotă doar o esență ideologică la nivel general, care contribuie la înțelegerea faptului/lucrului căreia îi este atribuit. Un număr nu poate fi gândit de sine stătător, ci doar prin aplicabilitatea sa și recunoașterea sa faptică în mediul fizic; ulterior, individul aderă la principiul determinant al acestuia, însă un astfel de lucru este posibil exclusiv în urma intersectării faptice cu un astfel de concept. Modalitățile de expresie a numărului doi sunt infinite : orice obiect alăturat de un altul sunt înțelese, din acest punct de vedere matematic, drept reprezentarea numărului doi; cu toate acestea, două creioane și două sticle sunt expresii diferite ale aceluiași concept general. Două sticle de apă sunt distincte față de două sticle de absint prin conținut; în perechea sticlelor de apă, una dintre sticle poate fi spartă, confecționată din alt material, sau realizată în alt context decât perechea sa, iar acest lucru distinge suplimentar expresia totală a conceptului pe care îl reprezintă în aplicabilitate. Distincția materială dintre cele două obiecte, care reprezintă în mod ideologic același concept, nu este un rezultat doar al materialelor propriu-zise utilizate în cadrul reprezentării respective, sau modificate în funcție de variate situații/ factori externi; cele menționate sunt consecințe ale unor determinări imateriale, specifice zonei abstracte spirituale, care oferă obiectului sau lucrului respectiv unicitatea faptică în ciuda aderării către un concept general. Unicitatea experiențială se extinde în toate expresiile concrete prin derularea acestora faptică; deși anumite obiecte sau fapte seamănă, ele nu vor fi niciodată identice, din cauza tuturor ideilor, contextelor și reprezentărilor ce au condus către materializarea lor existențială. La nivel abstract, distincția specifică expresiilor concretizate material nu mai este aplicabilă; cu toate acestea, ele sunt individuale, argumentabil, datorită contextului specific în care individul gândește despre acestea, determinat la rândul său de către infinite alte maniere de expresie fie ideologice, fie faptice (pe care le putem considera declanșatori spirituali[4]). Datorită mișcării constante a gândurilor, a ideilor, a evenimentelor, a timpului, a tuturor factorilor care influențează în mod direct și indirect experiența existențială, chiar dacă ceea ce gândim poate părea neschimbat structural în fiecare moment în care întrevedem actul rațional, contextul specific ideii respective va fi, întotdeauna și negreșit, cât se poate de unic.  Acest context trebuie să influențeze, chiar dacă într-o manieră aproape insesizabilă, esența ideii respective. Un lucru unic este, prin definiție, individual; prin urmare, chiar și ceea ce încadrăm conceptual sub formă de generalitate, dispune, sub variate grade de intensitate, de valențe particulare de expresie existențială. Astfel, reiterăm prezența conceptului de individualitate în absolut fiecare formă de manifestare existențială.