Conceptul de individualitate și felul în care acesta influențează existența individului în ceea ce privește derularea sa faptică reprezintă un centru de interes pentru orice om preocupat de înțelegerea integrală a spațiului spiritual, abstract. Pentru a interpreta cât se poate de veridic rolul pe care noțiunea de individualitate îl are în stabilirea manierei de raportare ideologică a omului la propria sa existență, este necesară o analiză detaliată asupra acestui concept, asupra felului în care acest concept poate fi înțeles în cadrul spațiului spiritual, asupra rolului pe care acesta îl deține în ceea ce privește aspectul calitativ al existenței, și, desigur, asupra felului în care acesta influențează întregul sistem ideologic al individului. Ulterior, va fi posibilă analiza pluralismului în fundamentul ideologic spiritual propriu, astfel încât comprehensibilitatea acestuia referitoare la întreaga existență – atât prin expresii materiale, cât și imateriale – să atingă maxima posibilă specifică fiecăruia.

În primul rând, pentru a putea introduce cele menționate anterior în propria metodă ideologică, este necesar să explicăm de ce, mai exact, înțelegerea noțiunii de individualitate este atât de importantă atunci când omul începe a cunoaște despre planul spiritual. Să reamintim și să extindem suplimentar și explicativ următoarea afirmație : Ființa, pe care o putem echivala cu individualitatea, reprezintă faza incipientă de separare a divinității față de sine însăși în vederea propagării experiențiale[1]; prin urmare, individualitatea este primul și principalul atribut care determină apariția unui ansamblu existențial ce necesită a dispune de o conștiință în mod obligatoriu proprie, adică separată în percepție de către totalitatea reprezentată de către divinitate. Aceasta devine fundamentul ideologic, metafizic, al expresiilor existențiale ce se sesizează pe sine într-un mod virtual distinct de către divin. În cadrul acestui determinant ideologic, menționăm faptul că individualitatea, anume atributul unui lucru sau a unei forme de conștiință de a fi particular/ă, unic/ă și a se sesiza pe sine însuși/însăși în existență și în expresie prin intermediul celor menționate,  oferă obiectului său maniera de raportare ideologică subiectivă : o formă de conștiință gândește subiectiv (prin sesizarea conceptului despre sine în cadrul fiecărui proces rațional efectuat) exclusiv și concomitent cu faptul că aceasta este individuală, prin urmare, este dependentă existențial de către propriul sine. Fără acest sine, fără capacitatea de identificare a particularului în conștiență (indiferent de intensitatea cu care acest lucru este facilitat), omul nu poate concepe despre existență. Chiar și când individul abordează subiecte sau probleme ce necesită o oarecare obiectivitate pentru a putea fi înțelese veridic (precum în cazul gândirii despre principii, sau despre concepte universale), acest fapt este posibil deoarece sinele trebuie să interacționeze în vreun fel sau altul, în cadrul gândirii, cu obiectul asupra căruia rațiunea se apleacă – fie prin aportul său perceptual (care, desigur, influențează veridicitatea a ceea ce necesită a fi înțeles din cauza aplicării particularității la o derulare generală), fie prin debarasarea (paradoxală) pe care acesta trebuie să o sufere temporar atunci când conștiența este aplicată în vederea unui proces rațional cât se poate de obiectiv. Știm, deja, că interacțiunea omului cu factorul spiritual abstract, non-material, este facilitată prin gestul de gândire; acest lucru este absolut – orice desfășurare metafizică spirituală este remarcată de către individ doar prin rațiune, mai exact, prin gândirea conștientă. Mai mult decât atât, cunoaștem despre factorul spiritual că este în mod obligatoriu determinantul derulărilor faptice pe care le identificăm în fizic; ceea ce recunoaștem ca fiind veridic în desfășurare fizică, trebuie să dispună, conform principiilor logice, de o desfășurare non-fizică la fel de veridică. Aplicând cele menționate în cadrul ansamblului spiritual al omului, putem cunoaște despre metafizica acestuia faptul că, datorită gândirii umane despre care cunoaștem că este definită prin subiectivitatea sa, individul trebuie să dispună de o formă abstractă, spirituală, existențială, care este în mod obligatoriu și asemănător definită prin sine (prin subiect), prin urmare individuală.  Această formă existențială absolută[2] este ființa.

Fiind stabilit faptul că maniera de expresie metafizic spirituală a omului este caracterizată de către atributul său individual, este evident faptul că importanța acesteia primează atunci când abordăm noțional fundamentele ideologice proprii. În concepțiile pe care le deținem față de lumea spirituală, desfășurarea acesteia propriu-zisă este, la rândul său, concepută prin identificarea individualității în cadrul majorității ideilor referitoare la forme de conștiință de sine stătătoare (anume entități).  Pentru a pricepe despre entități, despre extensiunea omului ca ansamblu existențial și despre orice formă de existență care se sesizează pe sine prin conștiință, spațiul spiritual trebuie înțeles drept un ansamblu de individualități care aderă la un singur concept colectiv primordial[3], anume divinul. Însă, argumentabil, chiar și atributul colectiv al divinității este stabilit ulterior unei coagulări conceptuale ce tinde către individualitate : Dumnezeu este infinit, prin urmare dispune de tot ce poate sau nu poate fi conceput principial, în extensiunea sa; cu toate acestea, pentru a putea cuprinde măcar parțial o astfel de desfășurare divină, necesităm a concepe despre aceasta sub o formă individualizată (apărând, astfel, ceea ce este unanim acceptat ca aparținând esențial și definitoriu termenului „Dumnezeu”). De vreme ce putem gândi despre acesta astfel, acesta obligatoriu trebuie să includă o formă proprie, individuală sieși, în totalitatea sa infinită. Corelând cele menționate anterior la derularea propriu-zisă a spiritualului, care este obligatoriu inclus în divinitate și care o include concomitent, putem înțelege faptul că individualitatea rezidă ca și noțiune în majoritatea conceptelor regăsite în spațiul spiritual.

Cum se poate înțelege, atunci, colectivul, generalul, universalul? Dacă principala derulare existențială este bazată pe calitatea individuală a unui lucru, fapt sau formă de viață, cum putem înțelege ceea ce nu este particular, ceea ce dispune, sub mai multe forme de expresie separate, de un concept comun? Într-adevăr, putem identifica principii repetitive sub mai multe forme de expresie, iar acest lucru atestă manifestarea unei generalități ideologice. Un astfel de lucru, însă, este numai adecvat oarecum parțial; în ceea ce privește un principiu general, acesta este aplicabil propriu-zis doar esențial (dar nu în totalitatea formelor de existență) și atributiv, însă nu se suprapune cu variatele modalități de expresie pe care obiectele/faptele ce îl reprezintă le dețin. Astfel, chiar și un concept care poate fi aplicat într-un mod larg, universal (precum, spre exemplu, culorile, calitățile, numerele ș.a.m.d.), nu este același pe toată extensia aplicabilității sale în ceea ce privește derulările materiale, ci denotă doar o esență ideologică la nivel general, care contribuie la înțelegerea faptului/lucrului căreia îi este atribuit. Un număr nu poate fi gândit de sine stătător, ci doar prin aplicabilitatea sa și recunoașterea sa faptică în mediul fizic; ulterior, individul aderă la principiul determinant al acestuia, însă un astfel de lucru este posibil exclusiv în urma intersectării faptice cu un astfel de concept. Modalitățile de expresie a numărului doi sunt infinite : orice obiect alăturat de un altul sunt înțelese, din acest punct de vedere matematic, drept reprezentarea numărului doi; cu toate acestea, două creioane și două sticle sunt expresii diferite ale aceluiași concept general. Două sticle de apă sunt distincte față de două sticle de absint prin conținut; în perechea sticlelor de apă, una dintre sticle poate fi spartă, confecționată din alt material, sau realizată în alt context decât perechea sa, iar acest lucru distinge suplimentar expresia totală a conceptului pe care îl reprezintă în aplicabilitate. Distincția materială dintre cele două obiecte, care reprezintă în mod ideologic același concept, nu este un rezultat doar al materialelor propriu-zise utilizate în cadrul reprezentării respective, sau modificate în funcție de variate situații/ factori externi; cele menționate sunt consecințe ale unor determinări imateriale, specifice zonei abstracte spirituale, care oferă obiectului sau lucrului respectiv unicitatea faptică în ciuda aderării către un concept general. Unicitatea experiențială se extinde în toate expresiile concrete prin derularea acestora faptică; deși anumite obiecte sau fapte seamănă, ele nu vor fi niciodată identice, din cauza tuturor ideilor, contextelor și reprezentărilor ce au condus către materializarea lor existențială. La nivel abstract, distincția specifică expresiilor concretizate material nu mai este aplicabilă; cu toate acestea, ele sunt individuale, argumentabil, datorită contextului specific în care individul gândește despre acestea, determinat la rândul său de către infinite alte maniere de expresie fie ideologice, fie faptice (pe care le putem considera declanșatori spirituali[4]). Datorită mișcării constante a gândurilor, a ideilor, a evenimentelor, a timpului, a tuturor factorilor care influențează în mod direct și indirect experiența existențială, chiar dacă ceea ce gândim poate părea neschimbat structural în fiecare moment în care întrevedem actul rațional, contextul specific ideii respective va fi, întotdeauna și negreșit, cât se poate de unic.  Acest context trebuie să influențeze, chiar dacă într-o manieră aproape insesizabilă, esența ideii respective. Un lucru unic este, prin definiție, individual; prin urmare, chiar și ceea ce încadrăm conceptual sub formă de generalitate, dispune, sub variate grade de intensitate, de valențe particulare de expresie existențială. Astfel, reiterăm prezența conceptului de individualitate în absolut fiecare formă de manifestare existențială.

Odată ce identificăm caracterul individual în majoritatea derulărilor existențiale, prin urmare în cadrul spiritualului, orice bază ideologică metafizică va trebui să țină cont de multitudinea de expresii existențiale posibile, și de felul în care interpretarea acestora poate ramifica ceea ce considerăm a însemna realitate sau adevăr absolut. Individualitatea implică unicitate; această unicitate contribuie la ansamblul existențial spiritual. Existența unei realități absolute, universal valabilă, nu poate fi absolut veridică; aceasta ar presupune deținerea unui adevăr absolut, universal valabil și obligatoriu indivizibil în expresie pentru a-și menține veridicitatea unitară. Însă am stabilit anterior faptul că nu există niciun concept care este în totalitatea sa de expresie absolut identic cu un altul, iar datorită infinitudinii existențiale (și non-existențiale), orice normă ideologică stabilită trebuie să aibă în mod obligatoriu o opoziție conceptuală și faptică în desfășurare; aceste considerații neagă, prin urmare, posibilitatea existenței unui adevăr absolut în maxima sensului termenului. Firește că, printr-o analiză cât se poate de unitară, putem deduce diverse adevăruri secundare[5] specifice unor desfășurări; aceste adevăruri secundare, însă, nu trebuie să fie preluate drept unica posibilitate existentă de expresie a respectivelor derulări/obiecte, întrucât acest lucru ar nega caracterul infinit al divinității, care include spațiul spiritual și care reprezintă tot ceea ce există, poate exista și nu există. În ceea ce privește atitudinea individului și influențele calitative pe care această concluzie le impune existenței sale, este necesar ca omul să înțeleagă faptul că, în absolut orice instanță, mereu există o marjă minimă de eroare atunci când acesta ajunge la anumite concluzii. Acest lucru permite o înțelegere aprofundată a existenței și a contextelor de desfășurare ale sale, și previne orice rigiditate ideologică ce poate și va  interveni cu procesul de cunoaștere spirituală în lipsa gestiunii sale deliberate. Un individ care accede către dezvoltarea maximă a cunoașterii sale va beneficia întotdeauna de flexibilitate noțională, în măsura în care întrevede demersuri specifice de conștientizare de cauză.

Individualitatea înțeleasă ca o formă fundamentală ontologică va permite introducerii conceptului de pluralism spiritual. Pluralismul spiritual înseamnă conștientizarea faptului că totalitatea realităților secundare, spirituale, pot fi veridice în desfășurările lor particulare (cât și în cazurile în care se extind în spațiul non-particular prin orice formă de expunere veridică), atât timp cât sunt determinate de un proces rațional și logic, și țin cont pe cât posibil de infinitudinea expresiilor existențiale[6]. Principala manieră prin care individul poate determina caracterul veridic al realității către care aderă este, prin urmare, prin intermediul rațiunii, al gândirii logice raportate la propria desfășurare existențială și experiențială, și nu prin intermediul exclusiv al senzațiilor – cele din urmă pot exprima anumite adevăruri secundare ce contravin realității generale către care individul accede, din cauza posibilității unei interpretări ideologice eronate. Datorită faptului că, în cadrul filosofiei expuse, adevărul nu este unul unic și absolut, multitudinea de experiențe și forme existențiale necesită o abordare conștientă a individului pentru a se putea desfășura conform adevărului secundar propriu ansamblului său spiritual, astfel încât individul să poată dispune de o calitate existențială atât faptică, cât și conceptuală. Edificarea procesului conștient de raportare ideologică la metafizică, la existență, la tot ceea ce presupune spiritualul, devine indispensabilă pentru extinderea cunoașterii proprii, iar înțelegerea diversității de expresie existențială permite o cunoaștere cât se poate de integrală și veritabilă asupra Universului.

În ceea ce privește valoarea calitativă a pluralismului spiritual, existența a mai multor realități potențiale, veridice, permite o analiză mult mai largă a existenței ca întreg, și permite, în consecință, individului să dezvolte empatia – un atribut indispensabil cunoașterii existențiale – și conexiunea cu alți indivizi prin intermediul cunoștinței de cauză specifice numeroaselor desfășurări existențiale. Mai mult decât atât, o înțelegere a individualității atât proprii, cât și ca și concept separat de sinele propriu și existent în variate alte forme de sine stătătoare va reduce semnificativ stările existențiale negative din punct de vedere calitativ, cât și dispozițiile indezirabile de care individul poate dispune în lipsa conștienței de cauză referitoare la sine sau la lume. Unul dintre motivele principale care determină un oarecare individ să expună o atitudine ostilă, negativă din punct de vedere afectiv, înclinată către suferință, furie, sau orice altă dispoziție „vicioasă”[7] este acela că acesta nu dispune de o înțelegere faptică asupra evenimentelor intrinseci și extrinseci cu care se confruntă în raport cu a sa existență.[8] O lipsă de înțelegere a unui fapt sau lucru are două cauze primordiale : absența informațiilor necesare procesului de cunoaștere (care la rândul său este determinată de variate alte limitări pe care individul le impune procesului de acumulare informațională) și/sau o lipsă de dispoziție de aplicare a procesului de conștientizare prin intermediul rațiunii. Ambele determinante sunt cauzate, la rândul lor, de variate contexte specifice ce diferă în funcție de situația particulară; ceea ce rămâne valabil, însă, este faptul că pentru a putea reduce cât mai mult obscuritatea noțională a individului, acesta necesită a deține cel puțin un interes de extindere al cunoștințelor, cât și o constatare generală asupra faptului că atât existența sa, cât și existența altor forme de conștiință, este absolut unică și ireductibilă.

Datorăm unicității experienței faptul că, în esență, actul cunoașterii este infinit (în urma consensului că, datorită infinitudinii divinității, afirmăm forme infinite existențiale), prin urmare în perpetuă dezvoltare și nelimitat. Pentru a putea particulariza noțional cantitatea cea mai mare de cunoaștere, omul necesită a înțelege, în mod esențial care, anume, este fundamentul conceptual în cadrul raportările sale ideologice la existență; problema individualității depășește, prin urmare, o simplă descriere a condiției exclusiv umane, și devine în schimb o necesitate noțională atunci când individul se intersectează ideologic cu spațiul spiritual, abstract. Prin înțelegerea individualității, pluralismul spiritual este facilitat, iar cunoașterea atât a conceptelor determinante respective zonei ideologice, cât și a felului în care lumea, universul, se desfășoară în cadrul material, faptic, este mijlocit în dificultatea sa.

[1] Vz. Fundamentele existenței din perspectivă spirituală, 1.1.

[2] În sensul de stadiul ultim de expresie existențială de care omul dispune;

[3] În senseul de absolut, original în stadiul său particular.

[4] Declanșatorul spiritual poate fi atât material (sesizabil de către individ și ulterior sintetizat rațional), cât și imaterial (remarcat de către individ fie în mod conștient prin gânduri deliberate referitoare la diverse subiecte – lucru care formează fundamente conceptuale obligatoriu conștiente referitoare la respectivele subiecte – fie într-un mod obscur, prin integrarea non-conștientă a variate concepte ce induc, ulterior, formarea unor sisteme ideologice mai mult sau mai puțin veridice).

[5] Aproape totalmente valabile și veridice, sau cu o marjă de eroare cât mai redusă posibil.

[6] Excepțiile le presupun situațiile paradoxale (precum în cazul paradoxului infinității – dacă Dumnezeu este infinit, atunci trebuie să conțină și posibilitate finitudinii sale în propria desfășurare); însă abordarea acestora necesită o lucrare separată și nu reprezintă punctul principal de interes la momentul actual.

[7] În sensul de dăunătoare sieși sau altor indivizi din punct de vedere calitativ, emoțional, etic.

[8] Există, desigur, numeroase situații în care acest lucru nu este aplicabil, precum situațiile în care un individ poate deține dispoziții considerate vicioase în mod intrinsec spiritual ființei sale, deci metafizic definitoriu ansamblului său spiritual. Aceste cazuri nu sunt specifice unei lipse de înțelegere contextuală a existenței, ci sunt mai degrabă atribute ale respectivului individ; o analiză specifică acestui subiect va fi realizată în lucrările următoare.