Nousismul

Introducerea rațiunii și a gestului de a gândi în mod conștient, adică cât se poate de deliberat și contextual, în maniera de raportare a individului la tot ceea ce presupune spiritualul, este rezultatul unor combateri ideologice ce s-au extins pe toată desfășurarea istorică a umanității. Din punct de vedere istoric, umanitatea a tins către o înțelegere a problemelor de natură metafizică – în mod special, a fundamentelor existențiale ale faptului de a fi – bazată pe variate atitudini religioase : de la explicații cosmogonice de natură teistă, la atribuirea principiilor coordonatoare ale desfășurărilor umane către diverse teorii religioase. Ulterior, umanitatea a renunțat la explicațiile mistificate oferite de către firele narative de natură religioasă în favoarea unei extreme ideologice aflată în directă opoziție : naturalismul (metafizic). Deși o astfel de schimbare ideologică a permis avansarea științifică și a ajutat la o separare necesară a cunoașterii generale de cunoașterea
religioasă, din cauza amprentelor lăsate de către religie asupra demersurilor care au abordat aspectele mai abstracte ale existenței, spiritualitatea a rămas, pentru mulți, un principiu oarecum fantezist. Pe de o parte, religia a acaparat zona de interes de care acest termen ar fi putut dispune; pe de altă parte, termenul a devenit un echivalent al ocultismului, al teurgiei și al oricărei alte înclinații către artele obscure, impropriu denumite magice – niciuna dintre aceste interpretări nu considerăm că servește potențialității informaționale de care acest domeniu ar putea dispune, odată ce este aplicată rațiunea în înțelegerea și contextualizarea sa cât se poate de integrală.

Spiritualitatea, în interpretarea propusă de către nousism, reprezintă tot ceea ce există, tot ceea ce nu există la un moment dat și tot ceea ce nu va exista în nicio instanță, tot ceea ce poate exista sau a existat, atât la nivel abstract, dar și la nivel concret—fizic. În extensiunea de desfășurare a termenului, ceea ce primează obligatoriu este factorul metafizic, abstract – ideile, principiile și determinantele expresiilor materiale își au originea exclusiv în această arie conceptuală independentă planului fizic2 : astfel, un lucru poate exista într-o natură exclusiv abstractă și să facă, prin urmare și în mod cert, parte din spiritual (în cadrul căruia este inclus tot ceea ce ține de manifestări existențiale abstracte), însă el nu poate exista exclusiv într-o manieră fizică, sesizabilă, fără a dispune de un principiu coordonator sau o determinantă metafizică spirituală, în mod obligatoriu și abstractă. Prin cele menționate, un oarecare obiect este supus simțurilor în materie pentru că există un principiu către care acesta aderă în sesizarea sa existențială, iar acest principiu este inclus în derularea metafizică spirituală a existenței. Astfel, pentru ca un individ să poată înțelege și gândi cât mai integral referitor la existența și desfășurarea faptică a unui lucru sau principiu, acesta necesită o incursiune ideologică asupra manierei sale noțional abstracte, spirituale.

În cadrul nousismului, omul, ca entitate individuală și existentă prin gesturi atât fizice cât și raționale, poate fi gândit din punct de vedere principial drept o rezultantă a mai multor derulări spirituale, esența sa existențială regăsindu-se în metafizicul spiritual și nu în lumea materială. Tot ceea ce individul manifestă în viața sa cotidiană devine, prin urmare, o consecință directă a unor desfășurări (de regulă) particularizate3 , de care acesta dispune la nivel metafizic spiritual. Pentru ca acesta să se cunoască pe sine cât mai autentic posibil, omul necesită o cunoaștere integrală a spiritualului. O astfel de cunoaștere este, în consecință, cea mai indispensabilă deprindere pentru orice individ – fără cunoașterea spirituală, individul nu poate deține cunoaștere de sine, iar fără a se cunoaște pe sine, individul nu poate avea o calitate a vieții semnificativă. Afirmăm acest lucru din următorul considerent : pentru a putea experimenta viața integral, individul necesită a-și contextualiza atât experiențele, cât și trăirile și ideile proprii. O existență lipsită de conștiență de cauză este absolut indezirabilă; ignoranța cauzează probleme în exprimarea existențială a individului datorită multitudinii de determinante necunoscute care acționează concomitent asupra sa (cauzate de către concepte preluate din mediul exterior sinelui, sau de către orice alți factori originar nonparticulari, integrați în mod inconștient în sistemul de raportare la existență al individului) și care, în absența conștientizării de cauză, direcționează individul în variate situații ce produc confuzie, iritabilitate, angoase și orice altă stare emoțională problematică. În opinia noastră, confuzia, obscuritatea noțională, lipsa generală de sens existențial sunt, de cele mai multe ori, simptome ale unei absențe de procese raționale referitoare la existență, care determină incapacitatea individului de a înțelege despre sine și despre lume, și care conduce atât direct, cât și indirect, către orice manifestare sentimentală nefavorabilă.

Actul de cunoaștere despre sine și despre lume se extinde, odată cu intersectarea ideologică a omului cu spiritualitatea, către actul de a cunoaște despre Dumnezeu. În acest cadru, Dumnezeu reprezintă o entitate infinită, omniscientă, omnipotentă și omniprezentă. Acesta nu dispune de nicio altă calitate definitorie înafara celor enumerate anterior – cognoscibilitatea sa rezidă în infinitudinea sa de expresii existențiale, pe care umanitatea le identifică în mod primordial în expresiile individuale4 ; astfel, individul care cunoaște despre această formă infinită și coordonatoare de expresie existențială întrevede un proces în primul rând metafizic, ulterior ontologic și, într-un final, calitativ, etic. Concluziile fiecărui proces enumerat anterior au calitatea de a fi absolut unice fiecărei forme existențiale, deci fiecărui individ; datorită atributului infinit al lui Dumnezeu, nu se poate stabili un principiu normativ de derulare existențială, iar acest lucru ar fi dezirabil doar pentru a servi gesturilor de cunoaștere aprofundate, și nu pentru a stabili esența existenței la un nivel universal valabil. Astfel, nousismul mizează pe o flexibilitate ideologică pentru a putea cuprinde în mod integral informații referitoare la existență și la spiritualitate; adevărul general – în cazul în care ar exista unul într-un cadru infinit de posibilități – ar putea fi conceput exclusiv prin tinderea individului către o oarecare obiectivitate în abordarea sa ideologică, lucru care necesită, desigur, cunoaștere despre sine și despre lume. Această obiectivitate (în sensul larg al termenului5 ) contravine naturii subiective a percepției umane, care reprezintă maniera primordială a individului de raportare la existență; prin urmare, ea nu poate fi deprinsă decât prin gesturi repetate de conștientizare de cauză, aplicate frecvent prin intermediul rațiunii.

Conștientizarea, tinderea către imparțialitate, gândirea logică – toate aceste principii indispensabile filosofiei nousiste necesită repetiție, aplicabilitate cotidiană și o dorință deosebită a individului de a accede către cunoaștere, și, desigur, către desăvârșirea proprie. Individul care adoptă o atitudine filosofică specifică curentului nousist este interesat de a cunoaște și a se desăvârși, având în vedere o înțelegere a sinelui și a Universului cât se poate de integrală, care îi permite, prin urmare, a-și identifica telos-ul particular, spiritual.

¹În sensul de independent față de planul exclusiv material.

²Asemeni lumii ideilor din teoria lui Platon referitoare la cunoaștere și existență; distincția
însă rezidă în faptul că spiritualul cuprinde atât ideile determinante, principiile către care forma aderă, cât
și concretizarea lor materială sau abstractă ulterioară, fie sub forma unor alte idei, fie sub forma unor fapte sau
lucruri sesizabile.

³Plecând de la premiza că în spațiul spiritual, particularul (ceea ce este propriu și individual
unei entități/desfășurări) și generalul (ceea ce este exterior individualității unei entități/desfășurări)
tind să nu dispună de o delimitare deosebit de evidentă (explicații suplimentare în Fundamentele
existenței din perspectivă spirituală, capitolul 2), individul dispune, cu toate acestea, de o particularizare a
variatelor principii cu care interacționează sub o formă sau alta – ceea ce este general sau extras din mediul
non-individual trebuie internalizat în derularea existențială proprie, ca percepții sau gânduri
conștiente, pentru ca respectivul lucru să se sesizeze în desfășurarea individuală materială.

⁴Datorită faptului că omul poate concepe despre lume exclusiv într-o manieră edificată pe
concepția despre sine, despre faptul de a fi în mod individual și personal, atenția noastră se va direcționa
inevitabil pe zona particulară, individuală a existenței.
⁵Argumentabil, obiectivitatea în sensul pur și veridic al termenului nu este posibilă în
totalitate. (Mai multe informații în Fundamentele existenței din perspectivă spirituală).